AI EM LEGENDĂ

În dimineața în care Bucureștiul a devenit oficial postapocaliptic, Călin Georgescu a primit, în sfârșit, vestea pe care o aștepta: era liber. Complet liber. Fără arest preventiv, fără arest la domiciliu, fără control judiciar. Sechestrul DIICOT de pe conturi rămăsese fără obiect, pentru că ultimul bancomat fusese ocupat de o familie de porumbei, iar leul nu mai avea puterea de cumpărare a unei baterii. Nicio instanță nu revocase vreo măsură. Dispăruseră pur și simplu instituțiile care ar fi putut să le mențină: Tribunalul era o ruină, la Parchetul General se lucra la lumânare, iar comunicatele DIICOT ajunseseră bune la aprins focul. Sfârșitul civilizației reușise acolo unde nu reușise niciun apărător: încetarea tuturor restricțiilor prin dispariția celor care le administrau. Georgescu a ieșit pe bulevard, cu rucsacul în spate și cu privirea omului care se pregătește să rostească un adevăr prea mare pentru o singură propoziție. A anunțat că Bucureștiul căzuse pentru că orașul uitase să respire odată cu pământul. A mai adăugat ceva despre apă, vibrații și conștiința strămoșilor, apoi a rostit o replică de film, cu gravitatea unui profet care tocmai a descoperit subtitrarea. Nimeni nu l-a contrazis. Nu din convingere: pur și simplu nu mai era nimeni acolo. Iar asta era, de fapt, catastrofa lui. Cu doar câteva luni înainte, aceeași apariție ar fi mobilizat studiouri, transmisiuni în direct și specialiști în descifrat semne. Unii ar fi văzut în orice ridicare de sprânceană o conspirație globală, alții ar fi discutat trei seri la rând dacă pauza dintre două enunțuri ascunde un mesaj pentru popor. Nimeni nu s-ar fi oprit să verifice dacă propoziția, dincolo de solemnitatea rostirii, spunea ceva. Misterul ținea loc de program politic, iar scandalul, de publicitate. Fiecare intervenție spectaculoasă a autorităților îi mai adăuga un etaj statuii. O escortă de poliție devenea imagine de martir. O percheziție era dovada că „sistemul” se teme. Un sechestru, certificatul că omul trebuie să fie important. Acuzațiile concrete se pierdeau sub muzica dramatică a duelului dintre „alesul” din poveste și statul atotputernic. Justiția are datoria să cerceteze faptele și să aplice legea, iar el, ca oricine, beneficiază de prezumția de nevinovăție. Dosarele se judecă în instanță, nu în platouri. Ancheta nu era problema. Problema era ce se întâmpla cu ea după aceea: fiecare măsură devenea, prin comunicare instituțională, prin televiziuni și prin comentatori, un nou episod din serialul „Omul pe care vor să-l reducă la tăcere”. Cu cât statul părea mai încruntat în cadru, cu atât omul care vorbea în dodii părea mai adânc. Niciun buget de campanie nu ar fi cumpărat atât de eficient ce primea gratis, în direct, la ore de maximă audiență. Iar cei care îl condamnau în fiecare seară, cei care îl apărau în fiecare seară și cei care îl explicau în fiecare seară lucrau, fără să știe, la același proiect. Indignarea e tot o formă de atenție, iar atenția era singura monedă care nu pierdea din valoare. Georgescu nu era însă o excepție. Era produsul aceleiași fabrici care aprovizionase România cu salvatori, tehnocrați și bărbați providențiali la kilogram. Grindeanu își băgase ceasul în buzunar în fața camerelor, iar țara a dezbătut zile întregi cât costă ora, nu ce se construiește pe șantierul unde se afla. Siegfried Mureșan răspundea cu un calm instituțional atât de ferm încât orice frază părea deja tradusă în trei limbi și aprobată în comisie. Nicușor Dan făcea pauze atât de lungi între întrebare și răspuns, încât între ele încăpea o consultare publică, cu depunere de observații și cu un refuz nemotivat. Bolojan vorbea cu o austeritate atât de severă, încât părea să fi disponibilizat și adjectivele, și jumătate din argumente. Unul vindea mister, altul competență, altul discreție, altul austeritate. Georgescu vindea transcendență, cu replici de film în pachet. Diferențele dintre ei contează, desigur, în decizii și în răspundere. Ambalajul însă ieșea din același atelier: puțină smecherie de comunicare, multă solemnitate și, prea des, mai multă formă decât fond. Caricatura prezentată drept destin național. În Bucureștiul distrus, mecanismul nu mai funcționa. Nu mai erau televiziuni care să transmită coborârea lui din mașină, analiști care să-i numere gesturile, susținători care să-i transforme tăcerile în revelații și adversari care să-i garanteze nemurirea prin indignare. A încercat să țină o conferință de presă lângă Universitate. A venit un câine. L-a privit câteva secunde și a plecat. Nici măcar câinele nu găsise subiectul suficient de interesant. Atunci a înțeles Georgescu care e adevărata pedeapsă: scăpase de măsuri, dar rămăsese fără publicul care îl făcuse posibil. Pentru un personaj construit din atenția altora, nu există pedeapsă simbolică mai grea. Povestea e inventată, mecanismul nu. Faptele se judecă în instanță, cu probe și cu apărare, iar rezultatul se află la sfârșit, nu în prime time. Restul e volum. Și un personaj făcut mai ales din ambalaj rămâne în picioare exact cât îl ținem noi în cadru, chiar și atunci când o facem ca să-l criticăm.