Moneda este rotundă. Dintr-o parte, pare eliptică.
Despre realismul naiv, otrăvirea fântânii și de ce poți avea dreptate fără ca celălalt să fie, prin aceasta, obligatoriu nebun sau ticălos.

Cuprins · 4 secțiuni
Există o formă de sărăcie intelectuală care se prezintă, de regulă, drept luciditate: convingerea că eu nu am o perspectivă asupra realității, ci acces direct la ea. Eu nu interpretez, nu selectez, nu privesc dintr-un anumit loc; eu pur și simplu „văd lucrurile așa cum sunt”. Psihologia socială numește asta realism naiv. Și de aici se construiește foarte repede o întreagă scară a intoleranței: dacă eu văd realitatea obiectiv, orice om inteligent, informat și de bună-credință ar trebui să vadă același lucru. Dacă nu-l vede, explicația nu mai poate fi că privește din alt unghi. Trebuie să fie prost, manipulat, corupt, interesat sau rău-intenționat. Diferența de perspectivă este convertită într-un defect de caracter.
Moneda
O monedă explică foarte bine ridicolul acestei pretenții. Moneda este rotundă. Privită însă oblic, proiecția ei este eliptică. Cel care o privește frontal și spune „este un cerc” are dreptate; cel care o privește din lateral și spune „eu văd o elipsă” nu minte nici el. Ar deveni absurd abia momentul în care primul ar începe să strige că al doilea este idiot fiindcă nu vede cercul. Nu este idiot. Stă în alt loc. Realitatea obiectului nu se confundă cu imaginea pe care o produce într-un singur punct de observație. Cea mai mare dificultate intelectuală nu este, de fapt, să descoperi că moneda e rotundă, ci să accepți că poți avea dreptate fără ca celălalt să fie, prin aceasta, obligatoriu nebun sau ticălos.
Otrăvirea fântânii
Politica românească oferă aproape zilnic demonstrații ale contrariului. USR mi se pare un exemplu interesant tocmai pentru că o parte importantă a identității sale publice s-a construit printr-o antiteză morală: politica veche, coruptă, incompetentă, de o parte; integritatea, competența și modernizarea, de cealaltă. În formulări oficiale ale partidului apare chiar opoziția între „vechiul mod corupt de a face politică” și o politică bazată pe „integritate și competență”, iar în alte intervenții adversarii sunt încadrați direct în categoria partidelor „extremiste”. Nu spun că aceste calificări sunt întotdeauna lipsite de fundament. Problema este tehnica intelectuală care se poate instala în jurul lor: dacă noi reprezentăm tabăra competenței, integrității și europenismului, atunci cel care contestă o soluție propusă de noi trebuie să aparțină, într-un fel sau altul, taberei opuse. Critica unei măsuri riscă astfel să nu mai fie tratată ca o critică a măsurii, ci ca indiciu asupra caracterului celui care o formulează.
Este o tehnică argumentativă foarte eficientă și foarte veche. În loc să răspunzi argumentului, „otrăvești fântâna” din care vine argumentul. Înainte ca omul să apuce să spună dacă moneda i se pare rotundă sau eliptică, publicul trebuie să afle că este „pesedist”, „aurist”, „putinist”, „securist”, „penal”, „extremist”, „sorosist”, „globalist”, „neomarxist” sau orice alt cuvânt care, în tribul respectiv, îndeplinește funcția unui certificat de invaliditate. Apoi nu mai trebuie să demontezi propoziția lui, pentru că l-ai demontat pe el. Este ad hominem combinat cu vinovăția prin asociere și, foarte frecvent, cu falsa dilemă: ori ești cu noi, ori ești cu cei răi. Între cele două poziții dispare, convenabil, întregul continent al gândirii independente.
USR nu a inventat însă nimic și ar fi chiar o probă de realism naiv să credem că boala îi aparține numai lui. PSD practică exact aceeași operațiune atunci când nu mai combate o poziție a USR, ci vorbește oficial despre „partidul penalilor”, despre „falși deontologi”, „sabotare” sau despre adversari care acționează împotriva României. AUR folosește aceeași matrice atunci când comprimă partide și politici foarte diferite într-o singură culpă colectivă — „dezastrul” produs de PSD, PNL, USR și UDMR — și își construiește poziția prin opoziția dintre sistem și cei care pretind că luptă împotriva lui. PNL a folosit, la rândul său, aceeași tehnică a contaminării prin asociere: dacă USR votează sau contestă ceva în același sens cu AUR, simpla asociere este prezentată drept compromițătoare, înainte chiar ca fondul poziției să fie discutat. Schimbă vocabularul, schimbă eroii și demonii, dar mecanismul rămâne remarcabil de stabil.
Și tocmai aici este șmecheria. Fiecare partid recunoaște foarte ușor manipularea când o practică adversarul și foarte greu când o practică el însuși. USR vede propaganda PSD. PSD vede propaganda USR. AUR vede propaganda „sistemului”. PNL vede populismul celorlalți. Fiecare este extraordinar de sofisticat în analiza unghiului din care privește adversarul și surprinzător de naiv în analiza propriului unghi. Cu alte cuvinte, fiecare știe că ceilalți țin moneda strâmb, dar aproape nimeni nu-și pune problema că și el o ține în mână.
Invalidarea adversarului
De aici apare și una dintre cele mai primitive forme ale competiției politice: adversarul nu mai trebuie învins, ci invalidat. Nu este suficient să demonstrezi că propunerea lui este greșită; trebuie să demonstrezi că el nu este legitim. Nu este suficient să câștigi alegerile; adversarul trebuie declarat nefrecventabil. Nu este suficient să câștigi un proces; cel care l-a pierdut trebuie să fie prezentat ca și cum însăși existența argumentului său ar fi devenit indecentă. Nu mai concurăm între idei, ci încercăm să retragem ideii adverse dreptul la existență. Pare radicalism intelectual. De cele mai multe ori este exact contrariul: incapacitatea de a suporta complexitatea.
Un proces este o lecție bună împotriva acestei tentații. Reclamantul și pârâtul citesc același înscris și pot vedea două lucruri complet diferite. Unul vede dovada unei obligații încălcate, celălalt dovada executării. Judecătorul poate identifica o problemă pe care niciunul nu a considerat-o esențială. Faptul că unul câștigă nu înseamnă că celălalt a fost șters din ordinea rațiunii. Înseamnă că într-un anumit dosar, cu anumite probe, în fața unei anumite instanțe și într-un anumit moment, o teză a fost validată jurisdicțional. Hotărârea rezolvă litigiul; nu modifică retrospectiv structura creierului celui care l-a pierdut și nu îl transformă într-un idiot.
La fel este și cu orice competiție serioasă. La Olimpiadă, cel care termină pe locul al doilea nu este împușcat după linia de sosire pentru a nu mai tulbura validitatea victoriei celui de pe primul loc. Alegerile nu desființează ideologia partidului care pierde. O companie care pierde o licitație nu încetează să existe. O teorie respinsă astăzi poate reveni mâine în alte condiții. Competiția este un mecanism de testare și selecție într-un anumit context, nu o metodă de exterminare ontologică a celui învins.
Maturitatea intelectuală
De aceea devin prudent când cineva îmi spune nu doar că are dreptate, ci și că numai oamenii buni, inteligenți, europeni, patrioți, morali sau informați pot ajunge la concluzia lui. În clipa aceea nu mai aud un argument. Aud începutul unei tehnici de disciplinare a gândirii: înainte de a decide dacă sunt de acord, mi se comunică ce fel de om voi deveni dacă nu sunt.
Maturitatea intelectuală începe poate tocmai acolo unde dispare această nevoie. Să fii suficient de convins de propria idee încât să o aperi până la capăt și suficient de sigur pe tine încât să nu ai nevoie să-l declari imbecil pe cel care o contestă. Să poți spune „cred că greșești” fără să adaugi automat „deci e ceva în neregulă cu tine”. Să accepți că adversarul poate fi inteligent, informat, decent și totuși să ajungă la concluzia opusă.
Moneda rămâne rotundă. Dintr-o parte va continua însă să pară eliptică, indiferent cât de tare strigăm unul la altul. Și poate că una dintre cele mai sănătoase reguli pentru politică, litigii și viață ar fi aceasta: înainte să-l acuzi pe celălalt că nu vede realitatea, verifică dacă nu cumva vede aceeași monedă din partea cealaltă.
Pentru că punctul tău de observație poate fi foarte bun. Doar centrul universului este puțin probabil să fie.
PS Am folosit o imagine generată în stilul anilor '80 ca exemplificare clară a micimii minții când aderă la trenduri, la mode, inspirat de senzația de puțin vomitat a lui Romica de ieri. Apartenența la trenduri vine din nevoia de acceptare socială, de incluziune și, implicit, de siguranță. Așadar, nu mai fiți reduși, nu mai considerați că dețineți adevărul absolut, bucurați-vă de minunea diversității. Alegeți să fiți diferiți, nu mai buni sau mai răi. Trăiți și gândiți pentru voi, nu pentru părerile celorlalți. Am zis!
Ai observat ceva?
Jurnalul nu are comentarii publice. O eroare sau o sursă în plus ajung direct la echipă și sunt verificate.