Cronismul rezistiștilor. Sindromul Frankenstein, de la societatea civilă la Palatul Cotroceni

Pot susține simultan două lucruri care, pentru adepții solidarităților necondiționate, par incompatibile: Ovidiu Vanghele este, în aprecierea mea, un jurnalist de duzină, iar Nicușor Dan a comis, prin interzicerea accesului său la conferințele de presă de la Cotroceni, un abuz de putere în sens material. Nu am nevoie să îl respect pe primul pentru a contesta măsura celui de-al doilea.

Există însă și o a treia problemă, mult mai interesantă politic. Cei care l-au prezentat ani la rând pe Nicușor Dan drept campionul societății civile descoperă acum că propriul lor favorit poate exercita puterea exact în maniera pe care pretindeau că o combat. Numesc această contradicție Cronismul rezistiștilor, o variantă politică a Sindromului Frankenstein: creatorii unei imagini publice ajung să își conteste creația atunci când aceasta nu le mai confirmă așteptările.

Ordinul de la Cotroceni și limita legală a acreditării

Marți, 10 noiembrie 2026, la sfârșitul unei conferințe de presă de la Palatul Cotroceni, jurnalistul Ovidiu Vanghele, de la Centrul pentru Investigații Media, i-a adresat președintelui o întrebare privind o presupusă ingerință în justiție și un vot atribuit procurorului general Cristina Chiriac în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Nicușor Dan nu i-a răspuns pe fond. I-a comunicat, în schimb, că dispusese deja excluderea sa de la conferințele de presă pentru restul mandatului, invocând injuriile primite. A adăugat că propriii colaboratori nu îi respectaseră ordinul, permițându-i totuși jurnalistului să participe.

Este o conduită surprinzător de abruptă și decisivă pentru Nicușor Dan. Este, totodată, în opinia mea, nejustificată.

Articolul 18 alin. (3) din Legea nr. 544/2001 permite retragerea acreditării numai pentru fapte care împiedică desfășurarea normală a activității autorității publice și care nu privesc opiniile exprimate în presă. Alineatul (4) impune comunicarea în scris. Articolul 19 alin. (2) protejează accesul presei la acțiunile publice ale instituțiilor.

Or, președintele a invocat exclusiv injurii adresate lui. Nu a identificat vreo perturbare a conferințelor, vreun incident de securitate sau vreo faptă prin care jurnalistul să fi împiedicat activitatea instituției. Iar până la momentul redactării acestui articol nu am identificat o comunicare scrisă a retragerii acreditării. Nu afirm că ea nu există; afirm că nu a fost verificată.

Jurnalistul pe care nu sunt dispus să îl idealizez

Nu am nici cea mai mică intenție să transform această critică juridică într-o pledoarie pentru caracterul lui Ovidiu Vanghele.

Îl consider extrem de obraznic și impertinent, un individ complet needucat în exprimarea sa publică, predispus la un libertinaj lexical totalmente deplasat. Formulările reproduse de presă dintr-o postare Facebook din 8 aprilie 2026 sunt suficient de explicite: președintele era numit „netrebnic”, „gunoi” și „nemernic”. Nu discutăm despre o critică juridică severă, nici despre un dezacord politic formulat tranșant. Discutăm despre o opțiune deliberată pentru insultă.

Această obrăznicie crasă și agresivă îmi explică aprecierea asupra jurnalistului. În percepția mea, avem de-a face cu un ipochimen otrăvit la limbă, a cărui notorietate verbală i-a construit un avatar public dezagreabil. Îmi rezerv dreptul să judec astfel conduita sa fără să cer statului să o transforme într-o cauză de excludere instituțională.

Știu că Vanghele a fost elogiat pentru activitatea sa de investigație. Știu și că seria „Azilele groazei”, realizată împreună cu Bianca Albu, a câștigat trei premii Superscrieri în 2024. Acestea sunt fapte verificabile. Dar niciun premiu nu reprezintă un certificat permanent de bună-cuviință. Când vorbesc polemic despre așa-zisele investigații, critic mai ales tendința de a confunda agresivitatea expresiei cu temeinicia demonstrației.

Mai am o critică, potențial mai gravă: transformarea unor opinii personale în pretinse fapte imputate persoanelor investigate. Pentru a o demonstra într-un caz concret, trebuie confruntate materialul publicat, afirmația atribuită și sursa originală. Fără această demonstrație, reproșul rămâne judecata mea asupra stilului său jurnalistic, nu constatarea probată a unei falsificări si nu este suficienta doar exhibarea cu invective si manie proletara a ceea ce crede Vanghele.

Codul deontologic elaborat de Convenția Organizațiilor de Media cere delimitarea faptelor de opinii, verificarea rezonabilă a informațiilor și respectarea sensului declarațiilor citate. Consider că activitatea lui Vanghele merită o examinare severă prin aceste criterii. Pentru a susține însă că reprezintă un șir neîntrerupt de încălcări deontologice, ar trebui inventariate materialele și abaterile concrete. Nu confund propria evaluare cu o hotărâre disciplinară inexistentă.

Nicușor Dan a fost ofensat. Instituția prezidențială nu a fost împiedicată să funcționeze

Aici intervine distincția decisivă.

Vanghele nu a pângărit instituția prezidențială. L-a insultat pe Nicușor Dan, persoana fizică aflată temporar în exercitarea funcției de Președinte al României. Cele două realități nu se suprapun juridic. Demnitatea personală a titularului funcției nu îi conferă dreptul să utilizeze prerogativele instituției pentru a sancționa antipatiile proprii.

Ca avocat de contencios administrativ, privesc măsura prin raportul dintre competență, scopul legal și efectul asupra dreptului vătămat. În măsura în care interdicția individuală a fost decisă și pusă în aplicare de Administrația Prezidențială în regim de putere publică, există argumente serioase pentru calificarea ei ca act administrativ în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004. Anunțul oral nu dovedește însă, singur, existența și conținutul unui act scris. Trebuie stabilite emitentul, forma, comunicarea și efectele juridice.

Nici controlul judecătoresc nu poate fi afirmat mecanic. O eventuală acțiune presupune identificarea măsurii atacabile, verificarea procedurii prealabile, a competenței instanței și a regimului special al accesului la informații publice. Nu văd un motiv evident pentru a califica această interdicție drept act politic nesupus controlului de legalitate, dar chestiunea trebuie tranșată asupra documentului efectiv, nu asupra unei declarații televizate.

Pe fond, apărarea cea mai puternică a președintelui este previzibilă: accesul la Cotroceni nu este absolut, instituția trebuie să își protejeze ordinea, iar insultele au fost repetate. Sunt argumente serioase în abstract. Dar ele nu răspund întrebării impuse de lege: ce faptă a jurnalistului a împiedicat desfășurarea normală a activității autorității? Repetarea unei insulte pe Facebook nu devine, prin acumulare, un incident de ordine în incinta Cotroceniului. Nici eventuala distincție dintre o postare personală și o opinie „exprimată în presă” nu elimină condiția legală privind perturbarea activității.

Articolul 10 CEDO și articolele 30 și 31 din Constituție protejează atât exprimarea, cât și dimensiunea publică a accesului la informație. În Mándli și alții împotriva Ungariei, Curtea Europeană a recunoscut dreptul autorităților de a organiza accesul presei, dar a sancționat suspendarea acreditărilor fără garanții procedurale suficiente, chiar într-un caz în care jurnaliștii încălcaseră reguli interne. În Szurovecz împotriva Ungariei, refuzul accesului jurnalistic a fost considerat disproporționat în absența unei reale cântăriri a intereselor. Aceste hotărâri nu conferă reporterilor acces nelimitat; cer însă o justificare legală, relevantă și proporțională.

În accepțiunea mea, chiar și împotriva unei urdori de jurnalist, interdicția este un act administrativ reprobabil ca finalitate și o etalare a unei conduite de forță abuzive a lui Nicușor Dan, nu o necesitate demonstrată a instituției prezidențiale.

Cronismul: când creatorii își contestă campionul

Nicușor Dan a fost promovat politic și simbolic, ani la rând, drept expresia civismului, a reformismului și a rezistenței față de arbitrariul puterii. Astăzi, o parte a acelui mediu îi contestă public conduita. Văd aici Cronismul: într-o inversare deliberată a mitului lui Cronos, mediul care și-a hrănit politic propriul campion începe să îl devoreze simbolic. Iar în versiunea Frankenstein, creatura politică se întoarce împotriva așteptărilor creatorilor săi.

Exemplul cel mai limpede este Tudor Chirilă. În mai 2025, își anunța sprijinul pentru Nicușor Dan prin formula „Merg cu tocilarul”. La 11 noiembrie 2026, îl critică vehement pentru interzicerea jurnalistului. Avem aici aceeași persoană, susținerea de atunci și contestarea de acum. Nu o simplă etichetă ideologică.

Dominic Fritz, liderul USR, a denunțat la rândul său măsura. Mișcarea SENS a reacționat critic dintr-o poziție progresistă. Mai relevantă este scrisoarea deschisă din 11 noiembrie, asumată de organizații și redacții precum ActiveWatch, Centrul pentru Jurnalism Independent, Expert Forum, Funky Citizens și Recorder. Acestea aparțin demonstrabil mediului civic sau jurnalismului independent. Nu pot susține însă, fără probe individuale, că fiecare semnatar l-a sprijinit electoral pe Nicușor Dan.

Paradoxul îl cuprinde și pe Vanghele. Coordonator, împreună cu Vlad Stoicescu, al proiectului jurnalistic „Să fie Lumină”, el provine chiar din mediul civic-jurnalistic care a alimentat discursul reformist. Presa consemnează trecerea sa de la susținerea publică a candidatului Nicușor Dan la insulte adresate președintelui. Ruptura nu este, așadar, una dintre două lumi fără legătură, ci din interiorul aceluiași univers public.

Reacțiile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării sau ale parlamentarei Victoria Stoiciu sunt relevante pentru dezbaterea măsurii, nu pentru a demonstra apartenența lor la „rezistenți”. Nici opiniile lui Mircea Badea, Bogdan Chirieac ori Victor Ciutacu nu pot fi confiscate drept dovezi ale revoltei progresiștilor. A amesteca toate vocile ar însemna tocmai acea răstălmăcire a realității pe care o reproșez jurnalismului militant.

Eu privesc cu neîncredere și pretenția că actualul președinte ar reprezenta exclusiv interesul public. Consider că deciziile sale politice servesc și anumite grupuri de interese; aceasta este evaluarea mea politică, nu o atribuire factuală demonstrată în această speță. Dar nici măcar o asemenea critică nu mă îndreptățește să confund persoana președintelui cu instituția.

Vanghele merită, după criteriile mele de probitate profesională, să fie exmatriculat din rândul jurnaliștilor. Afirmația exprimă un deziderat deontologic, nu existența unei autorități care ar putea retrage dreptul general de a practica jurnalismul. Bresla îl poate critica, dezavua și supune mecanismelor proprii de autoreglementare. Președintele nu poate substitui aceste mecanisme printr-o interdicție instituțională motivată de orgoliul personal.

Acesta este punctul în care refuz să aleg o tabără. Nu îl apăr pe Vanghele ca persoană și nu îl absolv pe Nicușor Dan pentru că îmi displace jurnalistul. Tocmai capacitatea de a aplica aceeași lege și celor pe care îi disprețuim separă legalitatea de capriciul puterii.