Aseară, la Ateneu, programul promitea o seară frumoasă: dublul concert de Brahms pentru vioară și violoncel, Simfonia Scoțiană de Mendelssohn și, după obiceiul Filarmonicii, o piesă modernă pusă în pridvor, ca o doctorie luată înaintea desertului. La violoncel, francezul Edgar Moreau, laureat al unui raft întreg de premii internaționale; la pupitru, belgianul Dirk Vermeulen. Programul de sală m-a lămurit că Anatol Vieru scrisese lucrarea de deschidere la comandă, pentru o manifestare de muzică contemporană, și că ea avea să dureze unsprezece minute. Le-am numărat, mărturisesc, cu conștiinciozitate.
Nu am nimic cu muzica de acest fel, dar nici ea cu mine. O ascult cu respectul datorat unui oaspete politicos al cărui grai nu-l înțeleg: nu mă repugnă, dar nici nu mă încântă. Rămân, poate demodat, la convingerea că muzica trebuie să fie plăcută urechii și, prin urechi, sufletului. Cine gândește altfel are tot dreptul, iar Filarmonica, obiceiul ei.
Pe parcurs, sala și-a adus propria contribuție orchestrală. Două telefoane au sunat succesiv, fără să tulbure câtuși de puțin ceea ce se cânta, iar scaunele vechi ale Ateneului au scârțâit cu o regularitate care, într-o partitură atât de disonantă, putea trece drept indicație a compozitorului. Nimic alogen, deci, în acordurile lui Vieru, și m-am amuzat copios.
Mai greu de încadrat în partitură era duduia din fața mea, pătrunsă, se vedea, de muzica contemporană: atât de pătrunsă, încât își studia telefonul cu asiduitatea unui analist bursier și a ajuns să filmeze o frază recitativă întreagă a solistului, cu încălcarea regulilor Filarmonicii, anunțate la începutul oricărui concert. Cei care filmează sunt, în accepțiunea mea, microbiști muzicali: nu ascultă, ci strâng mărturii ale apartenenței la fenomen, instantanee și filmulețe menite să dovedească, în fața rețelei, preocupările înalte ale autorului. Eu, între timp, mă foiam. Cu discreție, fără zgomot, dar mă foiam.
La sfârșitul concertului de violoncel am mormăit, pentru mine, „în numai 11 minute”. Atât. Duduia cu păr balai s-a întors pe loc și, cu aplombul unei precupețe, m-a apostrofat că vorbesc și deranjez. Am privit-o lung, fără dorința de a-mi proba nevinovăția în fața acuzației. Privirea mea nedumerită a iritat-o suplimentar și m-a informat că, dacă nu-mi place unde stau, mă pot muta. Am răspuns că nu am de gând și că îi întorc sfatul. S-a umflat atunci în pene și mi-a comunicat, solemn și acribic, că dumneaei are abonament. Am replicat că am și eu. S-a întors, iritată și suficientă, să-mi spună că nu e adevărat și că e sigură de asta.
Iată o performanță rară: o persoană care nu mă văzuse niciodată știa cu certitudine ce abonament am eu. Mi-am exprimat surprinderea în fața unei asemenea plenitudini de certitudini, fără să adaug ce gândeam: că există oameni care „știu” și că ei sunt priviți cu condescendență de cei atinși de minunea îndoielii. Ceea ce, evident, am făcut și eu. André Gide ne-a lăsat un sfat pe care îl recomand cu căldură abonaților de pretutindeni: însoțiți-vă cu cei care caută adevărul și feriți-vă de cei care l-au găsit. Căutătorii ascultă, ezită, uneori se și foiesc. Descoperitorii au abonament, păr balai și un răspuns gata pregătit pentru orice.
Nici corul nu a lipsit: o colegă de „peluză”, probabil tot abonată, a ținut mortiș să se întoarcă pentru a-mi comunica ce conduită ar fi fost de dorit din partea mea. Anume să fiu docil și să-mi cer scuze, nu să replic, în contradictoriu, unei duduii omniscente, iritate de propriile realizări.
Apoi a urmat Brahms, iar cuvintele își pierd rostul. Dublul concert, în interpretarea superbă a fraților Moreau, Raphaëlle la vioară și Edgar la violoncel, a șters unsprezece minute de disconfort ca o frază bine așezată. La bis, cred, Händel; în final, Scoțiana lui Mendelssohn, într-o lectură minunată a orchestrei Filarmonicii.
M-am bucurat să mă revăd cu domnul profesor Bogdan Bucur, cu care împart acest „păcat” al muzicii și cu care am rescris, în transpunere melomană, vorba că o carte citită e un grătar pierdut: un concert de muzică clasică te văduvește de experiența unui grătar sfârâitor și de plăcerile epicureice și telurice. Păcat asumat, deci, în deplină cunoștință de cauză.
A fost o seară minunată, cu de toate.
Ai observat ceva?
Jurnalul nu are comentarii publice. O eroare sau o sursă în plus ajung direct la echipă și sunt verificate.
Mai citește

Melomanul
Yunchan Lim, la Gewandhaus. Și eu, în sală.
Yunchan Lim la Gewandhaus · Yunchan Lim, pian
Am fost cu Celia la concertul pianistului care a câștigat concursul Van Cliburn la 18 ani. Unele concerte le asculți. Pe acesta îl țin minte.

Melomanul
DEMOUn disc pe care îl ascult după termene
Nocturne pe Calea Moșilor · Cvartetul de la 4
Patru muzicieni, o stradă și opt piese care sună ca un oraș la ora când se închid ghișeele.