Paganini, un Adagio dumnezeiesc și trei cucoane în lojă
La Sala Radio, Alexandru Tomescu a cântat un Adagio de Paganini pe care ai vrea să-l asculți cu ochii închiși, iar loja a avut alte planuri.
Vineri seară, 20 noiembrie, am fost la Sala Radio. Orchestra Națională Radio a cântat sub bagheta dirijorului german Christoph König, iar în prima parte Alexandru Tomescu a interpretat Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră în si minor, op. 7, de Niccolò Paganini, cunoscut drept La campanella.
Tomescu a fost remarcabil. Are siguranța marilor violoniști, aceea care face ca dificultățile aproape neverosimile ale partiturii să pară firești. N-a făcut paradă de virtuozitate, a cântat pur și simplu muzică.
Paradoxal, partea mea preferată din acest concert nu este celebrul Rondo La campanella, de la care a pornit Liszt pentru extraordinara lui piesă pianistică, ci a doua, Adagio. După gustul meu, e una dintre cele mai frumoase pagini de lirism scrise vreodată pentru vioară. Adagioul poate fi ascultat într-o înregistrare de la Ravello, în Italia, cu Alexandru Tomescu și Orchestra Operei Naționale din București, dirijată de Daniel Jinga.
Despre Paganini se știe mai ales că a fost un magician al instrumentului, un virtuoz care a dus vioara dincolo de ce credeau contemporanii lui că e posibil. În Adagio descoperim însă alt Paganini: poetul, melodistul, un compozitor capabil de o sensibilitate care te tulbură.
Muzica lui are ceva din cadența și din respirația lui Rossini, aceeași eleganță a frazei, aceeași naturalețe aparentă a unei construcții de fapt foarte elaborate. Instrumentele sunt împletite într-un țesut sonor atât de bine făcut, încât complexitatea se pierde și rămâne doar senzația de simplitate. Adagioul este locul în care se vede cel mai bine acest lucru.
Tema, de un lirism blând, aproape feeric, se desfășoară ca o arie de operă. Vioara nu mai e instrumentul virtuozului care își arată puterile, ci o voce omenească, ce cântă, suspină, se înalță, coboară și revine, cu libertatea expresivă a belcantoului italian. Ai impresia că asculți o arie de Rossini căreia cineva i-a luat cuvintele, dar i-a lăsat toată puterea de a emoționa.
Mă fascinează și relația dintre solist și orchestră. Acompaniamentul nu e un simplu fundal armonic: orchestra pregătește fraza, o susține, îi răspunde, îi dă mai multă expresivitate. Vioara iese din această țesătură și se întoarce în ea cu totală naturalețe, iar totul respiră laolaltă. Nimic nu pare forțat, nimic nu e de prisos.
E o muzică de o frumusețe aproape ireală, în care melancolia nu apasă, iar delicatețea nu se îndulcește peste măsură. Ai vrea s-o asculți cu ochii închiși, ca nimic din afară să nu-i strice vraja.
Numai că, în seara aceea, lumea de afară avea alte planuri.
Am avut privilegiul să prind locuri „de friptură”, cum s-ar spune, într-una dintre loji. Loja nu se află aproape de orchestră, dar oferă o perspectivă amplă asupra sălii și are un beneficiu discret: dacă te apleci peste mantinelă și pătrunzi în spațiul sălii, îi estompezi acustica și ai șansa să lași în urmă chicotelile, minunările și alte elemente onomatopeice care pot deranja. Altfel, acustica lojei favorizează și alte manifestări sonore decât cele de pe scenă.
Lângă mine se așezaseră trei cucoane cochete, care mai de care mai titirite, aranjate și parfumate, deși parfumul nu reușea să acopere de tot urmele unei zile de muncă grea. Aspectul olfactiv era însă cea mai mică problemă.
Cele trei au vorbit TARE aproape tot concertul, minunându-se de imaginile de pe un telefon pe care și-l plimbau ceremonios de la una la alta. Cea din mijloc, într-un sarafan pepit, părea să fie șefa, conducătoarea spirituală a micului colectiv sau cel puțin autoritatea supremă. Celelalte două o flancau cu o solicitudine aproape profesională și se arătau interesate, cu un aer slugarnic, de orice banalitate scăpată de distinsa doamnă.
Pe scenă, deci, Paganini și Ceaikovski; în lojă, o mică operetă despre ierarhie, servilism și lipsă de educație.
Din fericire, în aceeași lojă se afla și mama lui Alexandru Tomescu, doamna profesoară Mihaela Tomescu. În pauză am avut bucuria să o complimentez, atât pentru realizările extraordinare ale fiului, cât și pentru propria ei contribuție la educația muzicală. O cunosc de pe vremea când Celia, fiica mea cea mare, era o mică pianistă și lua parte la concursurile și recitalurile de pian pe care doamna profesoară le organiza cu atâta dăruire. A fost o reîntâlnire plăcută, care mi-a adus aminte de anii aceia.
În a doua parte a serii am ascultat Simfonia Manfred, op. 58, de Ceaikovski, o lucrare monumentală, dramatică, plină de tensiune, inspirată de poemul lui Byron. Orchestra Națională Radio a cântat absolut minunat, iar Christoph König, pe care l-am mai ascultat cu aceeași plăcere la Sala Radio, a condus cu autoritate, cu inteligență muzicală și cu o admirabilă capacitate de a construi marile desfășurări simfonice.
A fost o seară de muzică excepțională, cu un Tomescu strălucitor, o orchestră în formă excelentă și un dirijor pe care sper să-l revedem cât mai des la București. Dar acasă am plecat cu Adagioul lui Paganini în suflet. Clopoțelul din final poate să rămână celebru; pentru mine, adevărata minune a acestei lucrări este partea a doua, în care Paganini nu mai e vrăjitorul viorii și devine, pur și simplu, un mare poet al muzicii.
Ca o ultimă ironie a serii, la final tripleta de dudui a uitat pe mantinela lojii telefonul pe care îl plimbase de la una la alta aproape tot concertul. L-am observat ieșind ultimul din lojă.
Iar celor trei doamne din lojă le-aș recomanda să asculte într-o zi acest Adagio, în liniște. Poate vor descoperi că există lucruri mai interesante decât ecranul unui telefon
Ai observat ceva?
Jurnalul nu are comentarii publice. O eroare sau o sursă în plus ajung direct la echipă și sunt verificate.
Mai citește
Melomanul
Un pansament numit Bruckner
Seară la Sala Radio, cu Orchestra Națională Radio și John Axelrod: o Simfonie a IV-a care a făcut suportabilă o zi întreagă.
Melomanul
Unsprezece minute de adevăr absolut
Două telefoane, scaune care scârțâie, unsprezece minute de muzică contemporană și oameni care au găsit adevărul înaintea noastră, de preferință cu abonament.

Melomanul
Yunchan Lim, la Gewandhaus. Și eu, în sală.
Yunchan Lim la Gewandhaus · Yunchan Lim, pian
Am fost cu Celia la concertul pianistului care a câștigat concursul Van Cliburn la 18 ani. Unele concerte le asculți. Pe acesta îl țin minte.