Un pansament numit Bruckner

Ziua mea a început, fără să știu, în cheie brucknerină. Am plecat de acasă cu scuterul pe o ploaie mocănească, deasă și răbdătoare, din aceea care nu se grăbește nicăieri și nu se oprește niciodată. Nu m-am udat, dar am avut momente lacustre: bălți cât strada, apă venind din toate părțile și un cenușiu uniform, în care orașul semăna cu un tremolo lung de coarde. Mă așteptam ca din el să se desprindă un corn. Cine cunoaște Simfonia a IV-a de Bruckner recunoaște imaginea: începutul ei este chiar o ceață din care iese, încet, un apel de corn. Am purtat ideea asta toată ziua, printre dosare și termene, și am dus-o cu mine la Sala Radio.

Programul serii a fost frumos tare, cu două lucrări de natură diferită: Concertul pentru vioară de Max Bruch și Simfonia a IV-a, „Romantica”, de Anton Bruckner, ambele sub bagheta lui John Axelrod, cu Orchestra Națională Radio. Am intrat în sală cu gândul, recunosc, mai mult la a doua lucrare decât la prima.

Solista, Maria Marica, este tânără și pricepută, iar stăpânirea instrumentului se aude. Mi-a lipsit însă scânteia. Bruch este un romantic al melodiei largi, cântate, iar concertul lui cere avânt și o căldură care să urce dinăuntru, o frază care să se desfășoare în voie, fără prudență. Am auzit în schimb o interpretare retrasă, cuminte, care mi-a amintit, să-mi fie iertată comparația, de Balada lui Ciprian Porumbescu: același dor ținut în frâu, aceeași cantilenă purtată în surdină, cu fraza privind mai mult spre sine decât spre sală. Poate e și o reținere de fire, de ardeleancă, dacă îmi este îngăduită gluma. Nu socotesc că ar fi o problemă de meșteșug, ci de temperament și de maturizare, iar la vârsta ei există tot timpul din lume. Rămâne totuși adevărat că un concert trebuie să ia foc, iar acesta a rămas, pentru mine, la o flăcăruie.

Mărturisesc însă că mă dusesem pentru Bruckner. Mă dusesem pentru frumusețea culorilor și a vocilor, pentru dialogul dintre ele, pentru tablourile muzicale din cele patru părți. Nu cer unei simfonii să mă distreze; îi cer să mă ia cu ea. Simfonia a IV-a este, poate, cea mai primitoare dintre ale lui, dar primitoare nu înseamnă ușoară. Pentru unii, Bruckner rămâne un colos greoi; eu îl ascult ca pe unul dintre cei mai mari coloriști ai romantismului târziu. Este o arhitectură a timpului, în care nimic nu se grăbește și fiecare idee are dreptul să se așeze până la capăt. Bruckner, organist, își gândește orchestra în registre: coardele, lemnele și alămurile își răspund ca planurile unei orgi, se completează, se opresc și lasă tăcerea să lucreze. Pentru cine vine să asculte tocmai această conversație, partitura este un festin.

Și am gustat-o așa: fiecare moment, fiecare secundă, fiecare armonie. Fiecare parte a venit ca un tablou deosebit: dimineața cețoasă în care răsare cornul, mersul domol și grav al părții lente, chemările de vânătoare ale scherzoului, apoi finalul, care adună tot ce s-a spus și îl duce la capăt. Nu mi-a scăpat nicio trecere dintr-un tablou în altul, nicio clipă în care un instrument a predat altuia firul melodiei. Orchestra Națională Radio a fost la nivel mare. A avut culoare și greutate, planuri sonore limpezi, iar vocile au dialogat așa cum le cere partitura. Bruckner cere răbdare de la muzicieni și de la public, iar în seara aceasta ambele au fost răsplătite.

Poate că tocmai asta aveam nevoie să aud. Trăim între termene, notificări și ore fixe, iar Bruckner vine cu o altă măsură a timpului: o muzică în care apogeul se câștigă încet, nu se grăbește și nu se cerșește, ci se merită. Să stai mai bine de o oră în această măsură, cu atenția întreagă, este un exercițiu pe care oricine are un program încărcat ar face bine să și-l îngăduie din când în când. Nu mulți compozitori îți cer atât de mult timp și îți dau înapoi, în schimb, atât de multă liniște.

Felicit public Orchestra Națională Radio și pe dirijorul John Axelrod pentru un regal după care ieși din sală mai bogat decât ai intrat. Un astfel de concert este și o lecție de seriozitate: o orchestră care ia partitura în serios, fără să facă din ea spectacol, și un public care are de câștigat tocmai din această seriozitate.

Și mai este ceva. După o zi de muncă, cu ploaie, bălți și grija scuterului pe asfalt ud, a avea parte de o asemenea interpretare a fost cu adevărat un pansament, pus fix unde trebuia. Ploaia a rămas afară; înăuntru a rămas muzica. Rar îi poți cere unei seri atât de mult, și rar ți-o dă.