Am verificat. De data aceasta au dreptate.

Recunosc că am deschis dosarul cu o bănuială. Treizeci și șapte de semnale în două săptămâni, toate cu aceeași frază: „au băgat taxa pe ușa din dos”. Iar autoritatea în cauză nu era una despre care să fi scris lucruri bune.

Am cerut documentele. Am numărat zilele. Am citit raportul consultării. Ușa era cea din față.

Ce am verificat

Trei lucruri, în ordinea în care le verific de fiecare dată:

1. A fost anunțat proiectul la timp? Da. Anunțul a fost publicat pe 5 ianuarie, cu 38 de zile lucrătoare înainte de vot.
2. Au fost publicate documentele? Da. Nota de fundamentare și textul complet al proiectului erau atașate.
3. Au fost analizate propunerile? Da, și aici am fost surprins. Raportul consultării enumeră 214 propuneri, dintre care 41 au fost preluate, iar pentru celelalte există o motivare.

De ce scriu totuși

Pentru că e la fel de important ca atunci când găsesc o problemă. Poate chiar mai important.

Poți fi de acord sau nu cu taxa de parcare. E o discuție politică legitimă, iar eu nu am o poziție profesională despre cât ar trebui să coste un loc de parcare. Dar dacă spun, într-un dosar, că o procedură a fost încălcată, trebuie să pot spune, în altul, că a fost respectată. Cu aceeași voce și pe aceeași pagină.

Altfel, verificarea devine campanie. Iar o campanie care nu poate spune niciodată „au dreptate” nu mai verifică nimic — doar confirmă.

Ce am învățat

Că un raport de consultare bine făcut închide o discuție mai repede decât orice comunicat de presă. Și că merită să-l citești până la anexa 2.