Cinci semne ale unei legi prost făcute

O lege bună este, înainte de orice, o instrucțiune pe care o poți urma. Spune cine, ce, până când și ce se întâmplă dacă nu. Când lipsește una dintre aceste piese, rezultatul nu este flexibilitate. Este un proces.

Iată cinci semne după care recunosc, de obicei, o normă care va ajunge în instanță.

1. Nu spune cine

„Se asigură informarea publicului.” De către cine? Pasivul este locul preferat în care dispare responsabilitatea. O normă care nu numește destinatarul obligației nu obligă, practic, pe nimeni.

2. Nu spune până când

„Autoritatea răspunde în timp util.” Timpul util al autorității rareori coincide cu timpul util al cetățeanului. Un termen fără număr nu este un termen.

3. Nu spune ce se întâmplă dacă nu

O obligație fără consecință este o recomandare. Uneori asta e intenția — dar atunci ar trebui să se numească recomandare.

4. Trimite la o normă care nu există

„Procedura se stabilește prin ordin al ministrului.” Ordinul apare după trei ani sau niciodată. Între timp, legea este în vigoare și nu poate fi aplicată.

5. Folosește un cuvânt în două sensuri

În articolul 2, „beneficiar” înseamnă persoana care primește ajutorul. În articolul 14, înseamnă instituția care îl administrează. Nimeni nu a observat la vot. Toată lumea observă la primul litigiu.

De ce contează

Pentru că fiecare normă prost scrisă mută o decizie de la legiuitor la judecător. Și o mută mai târziu, mai scump și, de obicei, după ce cineva a fost deja vătămat.

Rubrica aceasta nu există ca să râdă de legiuitor. Există ca să arate, cu exemple, unde se rupe instrucțiunea — astfel încât următoarea să fie scrisă mai bine.